Începutul

„Pe-ntreaga lumii-nţelepciune nu dau
Plăcerea unei nebunii ca asta.”
(„Poveste de iarnă”)
1. Unde jucăm în acestă seară?

Există un obicei românesc care îi pune pe copii, după „tăierea moţului”, să aleagă dintr-o serie de obiecte unul singur sau cel mult două pentru ca părinţii să ştie ce drum va apuca în viaţă. Rareori se întâmplă o potriveală. Unii aleg bisturiul ceea ce ar însemna că vor ajunge medici, dar ajung poliţişti, unii aleg foarfeca de frizer dar ajung academicieni, unii aleg rujul şi ajung actori. În ultimul exemplu mă regăsesc cât de cât pentru că eu vroiam să ajung astronaut, dar am ales seringa şi trebuia să mă fac inginer. Copiii ştiu ce vor să facă atunci când vor creşte mari. Unii vor să ajungă cât mai repede mari, alţii vor să zboare, alţii vor să fie arhitecţi. Câm eram mic vroiam, pe lângă meseria de astronaut, meseria de „a avea maşini”, îmi închipuiam eu că trebuie să urmezi o şcoală pentru asta. Apoi, în liceu, am vrut să mă fac ce vroiau părinţii (adică inginer electronist), iar la 17 ani am ştiu că trebuie să mă fac actor. Sună ciudat, dar simţeam că altceva nu pot să fac cu aceeaşi plăcere şi, mai mult, o piesă de teatru m-a convins. Piesa se numeşte „Creatorul de teatru” şi îl are în distrubuţie pe Marcel Iureş, iar regia este semnată de Alexandru Dabija. Impactul pe care l-a avut asupra mea piesa se poate că a fost de fapt o revelaţie. În acel moment pur şi simplu am ştiut că asta trebuie să fac. Actoria. Nu mulţi au norocul acesta şi îi mulţumesc lui Dumnezeu pentru asta. Apoi am început să citesc despre teatru şi la un moment dat mi-a căzut în mâini cartea lui Jerzy Grotowsky „Spre un teatru sărac” pe care am citit-o din scoarţă în scoaţă. Avea să mă ajute, dar nu ştiam asta încă.
După un an, adică la 18 ani cineva mi-a zis de Pod sau am auzit de pe undeva şi, şi mai mult, un coleg de liceu chiar mergea în „locul acela”. Nu aveam nici o idee asupra „acelui loc”. Într-o seară de luni m-a invitat la un spectacol. „Vă rugăm să opriţi funcţionarea telefoanelor mobile, începe ultimul spectacol” – aşa se termina! spectacolul. O piesă scrisă, regizată şi jucată de un fost student de-al domnului Naum (aflasem că este regizorul-profesor al Podului) pe nume Cătălin Rotaru împreuna cu sora lui Dana Rotaru şi încă alţi doi actori. N-am înţeles-o. După piesă s-a stabilit pentru cei care vroiau să mai vină să ne întâlnim sâmbătă căci atunci începea „preselecţia”. Am venit sâmbătă şi am fost primul aşezat pe scaunul „electric”. Prezentarea. „Câţi ani ai? Unde locuieşti? Telefonul? De ce vrei să dai la teatru?” Pentru că altceva nu ştiu ce aş putea să fac. Pauză. „Părinţii tăi ce zic?” Părinţii mei sunt convinşi că este o fază adolescentină prin care trec, iar sora mea e convinsă că are să-mi treacă. Pauză. „Sora ta cu ce se ocupă?” Cu medicina. Râsete. Este de menţionat faptul că singura dată când m-am mai „urcat pe scenă” a fost la sfârşitul clasei a VIII-a când am jucat un „fabulos” Brânzovenescu de 14 ani. Hmmm. Poate suna prozaic, dar ceva îmi spunea că asta trebuie să fac, teatru.
Teatrul Studenţesc Podul din Casa de Cultură a Studenţilor, din spatele Operei Naţionale Române este pentru unii un spaţiu, pentru unii este un teatru, dar pentru majoritatea oamenilor este un OM. Despre cei care cred ca Podul este doar un loc şi doar un teatru nu voi menţiona prea multe. Mă voi opri asupra acelora pentru care contează Omul, pentru că, nu-i aşa, vorbim despre o piesă renascentistă. Omul se numeşte Cătălin Naum, iar oamenii şi-au câştigat renumele de Podari. Poate părea ciudat ca un om să fie în acelaş timp şi un loc. Dar cred că după 37 ani petrecuţi într-un loc ajungi să te identifici cu acel spaţiu. Aşa cum poate Vaticanul se leagă de persoana Papei sau cum Lhassa, capitala Tibetului, se leagă de Dalai Lama, comparaţii poate nepotrivite, dar ce ştiu eu?!
Domnul Naum a vrut să fie actor şi chiar a dat de câteva ori examen de admitere la actorie. A lucrat cu Petrică Gheorghiu pentru a deveni actor, iar o dată l-a lăsat să facă un mic spectacol la Cheia (prima experienţă regizorală). Apoi pentru că depaşise vârsta pentru a da examen la actorie şi pentru că în acei ani se înfiinţase secţia de regie de teatru a dat examen şi a intrat la regie. Asta se intâmpla la 1964.
Doar întâmplarea l-a adus pe Cătălin Naum la Pod. Terminase facultatea de regie teatru, a III-a promoţie de regizori de teatru şi împreună cu Cătălina Buzoianu fusese repartizat la Teatrul din Iaşi. Apoi peste câteva luni află că se căuta un regizor la TS Podul. Nu erau foarte mulţi bani, dar era totuşi Bucureşti. Omul era dornic să facă spectacole, nu se gândea să rămână acolo atâţia ani. Istoria începea să se scrie în anul 1970, toamna, cu primul spectacol „Câinele sau cerşetorul mort” de Bertolt Brecht.
Este un regizor Cătălin Naum? Nu-l întrebaţi pe dumnealui că o să vă răspundă, citând din Caragiale (favoritul), că „da, sunt regizor, regizor de piei de cloşcă”. În schimb eu spun că da, ba mai mult decât atât. O dată l-am comparat cu un grădinar care plantează flori sau copaci şi are grijă de ei până când aceştia cresc la o înălţime medie apoi îi lasă în voie. Uneori se mai întorc copacii la domnul Naum (cum altfel?) să-i mai curăţe de buruieni sau de ciuperci otrăvitoare, este o operaţie dureroasă, dar apoi copacul se întoarce vesel la treaba lui care este aceea „de crescut”. Lăsând metafora la o parte domnul Naum este un pedagog pe care îl preocupă cel mai mult şi mai mult relaţia actorului cu textul şi nicidecum finalitatea spectacolului.




2. Podul. Ecce cenacullum.


Infiinţat în anul 1967 la iniţiativa unor studenţi (pe atunci) la I.A.T.C. (Magda Bordeianu, Teodor Sugar şi Grigore Popa) în mansarda Casei de Cultură a Studenţilor Bucuresti, Teatrul Studenţesc "Podul" a avut o neîntrerupta activitate. Primul spectacol jucat în acest spaţiu a avut loc pe 10 ianuarie 1968. Este primul teatru din ţara cu spaţiu de joc en-rond (în mijlocul publicului) . „Când trebuie curăţată o scenă, e sublim să mături.” Asta se întâmplă în Pod, literalmente de 40 de ani. Apoi vine lucrul cu textul. Mai înainte trebuie să faci „ascultare”, adică ţi se dă o sarcină mică pe care trebuie să o îndeplineşti, iar dacă te arăţi umil şi duci la capăt primşti alta mai grea şi din ce în ce mai grea. În Pod se face curat pentru că numai într-un spaţiu curat poţi crea curat. Artiştii care au murdărie în jur, mai mult ca sigur că o au şi pe interior, ca să nu mai vorbim de rezultatul muncii lor, murdar! Aşadar, repet, în Pod se face curat la început.
Podul nu are program, nu există examen de admitere, nu există orar fix şi nu e obligatoriu ca toţi cei care vin să şi joace. Mulţi vin, puţini rămân. Dar Podul ESTE o Şcoală. Prin Pod s-au perindat generaţii şi generaţii de viitori actori, unii au trecut doar sau au auzit de „fenomen” fără să fie implicaţi, iar alţii au lucrat aici ani de zile dobândindu-şi numele de „podari”: Mihai Călin, Ana Ioana Macaria, Ada Navrot, Vasile Toma, Simona Măicănescu, Claudiu Bleonţ, Gheorghe Visu, Dan Iacob, Dragoş Bucur, Gianina Corondan.
Dar cum se face selecţia dacă nu există examen? Natural, prietene. De la sine. Dar asta presupune mult mai mult timp şi mult mai multă răbdare. E un fel de laborator unde biologul lasă să se dezvolte microbii în mod natural, nu se grăbeşte, îi urmăreşte cum reacţionează la diveşi stimuli.
Podul e un laborator. Şi ca în orice laborator nu ai voie cu hainele de stradă, nu intri pe scenă cu papucii de afară! În fiecare zi se spală Podul, se udă florile, se aşează scaunele, se fac lumini, se fac costume şi chiar decoruri. În felul acesta locul devine al nostru, al podarilor, o „acasă” departe de casă. Din punctul acesta de vedere Podul este un „teatru sărac”, la fel ca cel al lui Grotowski despre care Peter Brook spunea: „este poate singurul teatru de avangardă pentru care sărăcia nu este un inconvenient”. Dimpotrivă, pentru podari e o provocare. Întotodeauna lipsurile te provoacă să-ţi foloseşti imaginaţia. De aceea Podul înseamnă mai mult decât o şcoală pentru actori, regizori de teatru, de film; unii pictează, alţii cântă, iar Mentorul nu face altceva decât să ne lase să ne dezvoltăm, să ne descoperim şi să ne provoace din când în când.
De fapt, secretul este că Podul e un teatru, un teatru în miniatură poate, dar un teatru. Unii spun că Podul e o şcoală a smereniei... Cine să ştie?

3. Hamlet în Pod.

Domnule Naum poftiţi vă rog! „să pui în scenă Hamlet mi se pare cea mai impertinentă acţiune teatrală. Ce poţi să spui în minus sau în plus când a zis el tot. E de ajuns să-l citeşti. Momentul <> trebuie să aibă atâta vibraţie încât să se cutremure sala. Când o ascultăm pe Maria Tănase cântând <> ne copleşeşte. Nu e de ajuns să zici vorbe (cine te crede? Cine se emoţionează?).” E momentul în care eu aleg mă duc încolo sau încolo.
Şi cu toate astea au fost multe variante de Hamlet jucate în Pod. A fost Gheorghe Visu, Vasile Nedelcu, Ion Ioniţă, Tudor Aaron Istodor, Cristi Balint. Ofelia a fost Thea Mercofer, Oana Pellea, Mariana Gherasim, Ilina Manolache, Florentina Năstase.
Într-una din variante, în momentul marelui monolog Hamlet venea în mână cu o porumbiţă şi cu un cuţit. Era ca şi cum ar fi ales s-o sacrifice sau nu; era o metaforă pentru alegerea lui de fapt (aşa cum în tainele Euharistiei, pâinea şi vinul simbolizează trupul şi sângele lui Iisus). Lăsa apoi porumbiţa să ciugulească pe un eşafod. După monolog, înainte să apară Ofelia, apărea un porumbel care zbura direct lângă porumbiţă. În timpul întâlnirii Ofeliei cu Hamlet porumbeii se ciuguleau extraordinar. Apoi Ofelia îi lua pe amândoi pe o tăviţă pe care-i adusese lui Hamlet toate amintirile legate de relaţia lor. Porumbeii mai apăreau în spectacol în scena cu actorii. Viorica Petrovici (care făcuse şi costumele) construise un fundal şi actorilor li se vedeau doar capetele după el ca la teatrul de marionete şi în timp ce ei jucau, porumbeii se plimbau pe capetele lor. Niciodată nu şi-au luat zborul către sală.
În momentul în care Polonius îl întreabă pe Hamlet „ce faci alteţă?” şi el răspunde „citesc”, Hamlet stă în cap pe o carte. S-au folosit aceleaşi costume în toate variantele, decorul e format din scaune şi stâlpi. Muzica a fost scrisă de cel care a jucat rolul Regelui în prima variantă, Nicolae Mustaţă. „Textul dacă ştii să-l cureţi, se joacă singur. Totul e să ai talent şi să nu vrei să depăşeşti ce nu poţi depăşi, să nu faci fel de fel de invenţii abracadabrante”.




1. Hamlet I.

Prima mea experienţă cu piesa Hamlet a fost în clasa a IX-a, eram la Teatrul Studenţesc Podul, terminasem „prima mea joacă teatrală”, adică piesa „Manuscrisul Pierdut”, un colaj de texte scrise de Mihail Sebastian (de aici şi dragostea mea pentru Sebastian şi pentru tot ce înseamnă „Jurnalul” lui). Văzusem ultima variantă de Hamlet, aceea cu Tudor Istodor şi cu Ilinca Manolache şi mi-am zis că eu n-o să pot niciodată să fac ceea ce face Tudor acolo. Plângea, râdea, se înfuria, scuipa, lovea, se trântea, omora, murea. Invenţia domnului Naum cu omorurile mi s-a părut fantastică. Hamlet îi omora aşezându-le faţa într-un reflector. Să revenim. Şi după aceea vizionare care, drept, m-a uimit, în drum spre troleibuz mă întreabă domnul Cătălin Naum ce rol aş vrea să joc din piesa asta. Aveam 19 ani. Ce puteam să zic. Păi, Laert mi-a plăcut, şi Regele, da... „Dar nu ţi-ar plăcea să joci Hamlet? mă întreabă”. N-am ştiut ce să răspund şi atunci a răspuns dom’ Profesor pentru mine „ai să joci Hamlet!”. Este interesant de observat faptul că marile decizii ale vieţii noastre sau marile întâlniri se petrec pe neaşteptate, în locurile cele mai puţin interesante şi aprope că durează o răsuflare, „s-au pus peceţi pe zapis” cum aveam să zic în Hamlet.
Dar n-a fost chiar atât de simplu. Pentru că în trupa de acum 5 ani exista un Cristi Balint (şi nu o zic cu răutate) domnul Profesor a propus să joc eu Regele şi el, Cristi, să joace Hamlet. Tot timpul avea să ne spună domnul Naum că spectacolele în care juca Cristi ieşeau tocmai pentru că juca el în ele. Nimic mai adevărat. Cristi avea în el atâta dorinţă de a face, de a ieşi bine, de a fi totul bine încât ne anima şi pe noi, „ăia micii”. Spectacolul a avut premiera pe data de 1 ianuarie 2004, a avut timp să crească, jucându-se de vreo 20-25 de ori, lucru remarcabil ţinând cont de faptul că eram toţi nişte amatori într-ale teatrului. O dată, chiar, am jucat de două ori în aceeaşi seară şi a fost extraordinar. Replica mea favorită din text era chiar începutul „e caldă încă amintirea morţii lui Hamlet, frate al nostru drag, şi-i drept în inimi să-l cinstim. Cum însă judecata firea a înfrânt îl pomenim cu-nţeleaptă jale”...mi se părea miraculos începutul. Trebuie să mărturisesc că o săptămână numai începutul l-am repetat şi mă punea să-l zic aproape zilnic, domnul Regizor (adică domnul Profesor). La repetiţii a venit şi domnul Gheorghe Visu, primul om care a jucat Hamlet în Pod. Iar pentru noi „ăştia mici” nu prea ştiam ce înseamnă, iar domnul Profesor ne atrăgea tot timpul atenţia că „vedeţi cine e la repetiţii? Păi voi nu ştiţi ce actor mare aveţi lângă voi mă, nu ştiţi.” Nu ştiam, dar am aflat. Ne cânta la chitară, ne spunea poveşti, era fascinant! Am repetat şi în noaptea de revelion, trebuia să vină la repetiţii şi Yuri Kordonsky (regizoul pieselor „Căsătoria”, „Unchiul Vanea”, etc. de la Bulandra) cu care domnul Profesor este bun prieten. Dar s-a supărat domnul Naum pe Cristi pentru că el a plecat să-şi facă revelionul cu alţii şi nu cu podarii aşa cum se obişnuia, şi atunci am plecat toţi.
Publicul intra în sala şi ne vedea pe noi actorii stând într-un cerc făcut din scaune (scaune pe care noi, actoraşii, le-am confecţionat, legate cu sfoară, cu tăblie tare, ce mai muncă a fost şi cu alea, dar nu ştiam că muncim, ne jucam). Cântam cântecul compus de Nicolae Mustaţă, cântec devenit emblemă şi eram foarte trişti toţi sau mai degrabă ne concentram pentru ceea ce avea să urmeze. Bine, acuma cântecul acela ne ajuta foarte mult să intrăm toţi într-o comuniune, într-o stare îmi permit să zic, deşi „starea” luată ca atare nu e deloc bună în actorie, trebuie să fii lucid şi nu „treierist”, o iei aşa pe o trăire şi te duci cu ea...Nu! Să revin. Se stingeau luminile încet şi începeam textul iubit. Eram regele. Ei mi se închinau şi eu le porunceam „urmează acum ce ştiţi prea bine, Fortinbras cel Tânăr, crezând că după moartea scumpului nost’ frate ne este statul dărâmat şi se dărâmă într-una ne-a sâcâit...” Nu prea ştiam eu ce joc. Nu omorâsem pe nimeni, cu atât mai mult propriu-mi frate (asta nu înseamnă că un criminal trebuie să joace un criminal aşa cum nici o prostituată nu trebuie să joace neapărat o prostituată că d-aia suntem la teatru, dar un pic de gând şi de faptă trebuie să existe că să fie credibil pentru spectator), dar eu „jucam” şi eram „adevărat”. La una din reprezentaţii Dragoş Bucur râs toată piesa de mine. Poate că eram atât de serios copil care joacă „omul rău” încât eram amuzant, ce ştiu eu? Dar eu tot cred că pentru acel nivel făceam cât de cât bine ceea ce trebuia să fac, nu prea simţeam, dar de făcut...făceam!
Că tot am vorbit de omoruri şi la varianta cu Tudor Istodor, de această dată, Cristi a venit cu ideea crimelor. Toţi aveam de la început nişte cagule prinse de brâu. Laert avea una, Hamlet una, Regele una. Şi când se ajungea la răfuiala dintre Laert şi Hamlet, acesta din urmă îl omora pe Laert punându-i cagula pe cap. Invenţia aceasta nu prea i-a plăcut domnului Naum pentru că nu impresiona cu nimic publicul şi era ceva foarte facil, putea fi pus oriunde şi oricum şi de aceea, poate, că părea puţin „trasă de păr”.
Experienţa mea cu Claudius din Hamlet am aşezat-o bine lângă celelalte pentru că mi-a deschis sufletul şi mintea către ceea ce înseamnă teatrul în general şi trăirea mea pentru acesta în particular. L-am văzut şi pe Domnul Visu la lucru şi pe Cristi în forţă şi am furat câte ceva pentru „pe mai târziu”, lucruri care cred că m-au ajutat nu numai atunci când aveam să îl joc pe Hamlet, dar şi atunci când soarta mă punea în faţă cu Rareş din „Ştefan Vodă” sau cu Romeo sau cu Dragomir din „Năpasta”.

2. Hamlet II.

A doua mea „întâlnire cu textul” s-a petrecut în anul 2007, cam prin martie, când Andrei Grosu, student la regie în anul III, coleg cu mine, mi-a propus, pentru examenul lui de regie din acel semestru să joc rolul lui Polonius. Provocare. Polonius, aşa cum l-a imaginat Shakespeare pare un om bătrân, plin de experienţă, cu doi copii, ministru, consilier, dar iată că Andrei Grosu l-a întrevăzut în mine. Nu era vorba să se joace piesa integral, fiind prezentat în cadrul examenului doar actul II, cu piesa de teatru, cu omorârea lui Polonius, adică a mea. Întâmplarea a făcut să joc tot cu Cristi Balint, pentru că el era Regele, Ofelia era Sabina Posea, Regina Ana Ularu, iar Hamlet era jucat în stil „comico-nebuno-fantastic” de către Andrei Seuşan. Experienţa a fost oarecum neplăcută pentru că se repeta mai mult noaptea, colegii mei nu prea aveau timp de acest proiect, ei mai având şi altele pe lângă. Iar mie, repetatul noaptea mi se pare total inutil, pentru că eşti obosit după o zi plină şi mai ales pentru că oboseala pe care o acumulai la repetiţii se întorcea a doua zi. Examenul a fost reuşit. Mi se pare că a luat chiar o notă mare, dar din punctul meu de vedere era cam prea plin de „efecte speciale”. Avea videoproiecţii, costume, decoruri ceea ce ţinând cont de dragostea mea pentru „un teatru sărac” erau cam mult. Sigur că şi această experienţă m-a ajuta să înţeleg anumite lucruri. Am înţeles că spre deosebire de Pod, la „şcoală” lucrurile merg mai greu, cu mai multe crize. Regizorul trebuie să suporte mai multe „obstrucţii” decât ar fi normal. La şcoală, deşi nu e normal, actorii sunt mai puţin disciplinaţi, dar ajung în lumea mare unde se disciplinează ei, „n-avea grijă”.
Privit de departe experimentul Polonius nu cred că a fost unul reuşit pentru mine, mai mult am marcat şi repetiţii, şi vizionări, şi examen poate pentru că nu mă simţeam bine, sau poate pentru că eram obosit...

3. Hamlet III.

Cea mai recentă întoarcere la textul lui Hamlet s-a petrecut în urmă cu aproximativ un an şi o lună pe data de 1 aprilie 2007 (ziua domnului Cătălin Naum) sub atenta îndrumare a regizorului Cătălin Naum care mi-a dăruit rolul lui Hamlet. Au existat trei variante ale acestui spectacol, pentru că în Pod oamenii vin şi pleacă după cum este şi normal într-un spaţiu „graniţă” unde se fac trieri. Parteneri mi-au fost încă de la început, deşi au existat schimbări după aceea, Radu Mocuţa (student la jurnalism), în rolul Regelui ca mai apoi el să „dispară” o perioada şi să vonă în locul lui Alexandru Roza (student la regie film), în rolul reginei Raluca Caragioiu (studentă la actorie în anul 2), Ofelia Iulia Feraru (liceană de clasa a 12-a), Horaţio în prima variantă era Mihai Dumitriu înlocuit de Eduard Cârlan mai târziu (student la păpuşi), Polonius era Alexandru Mărculescu, Laert Bogdan Costea.
Prima variantă cu Radu Mocuţa rege a fost un joc de „coco-mimi”. Nu aveam spectacolul terminat. Erau făcute doar scenele Hamlet-Ofelia, Hamlet-Regina, dar trebuia să dăm spectacolul pentru că se apropia premiera şi ţineam neapărat să jucăm de ziua Profesorului. Am jucat, ne-am jucat. A fost ca o sărbătoare. Veniseră mulţi actori Dragoş Bucur, Dan Bordeianu, Bogdan Dumitrache, Dana Cavaleru, Gianina Corondan, şi mulţi alţii. Exista un practicabil negru cu o pantă în faţa lui, iar în faţa pantei un timpan, o tobă. La timpan numai eu băteam, dar la premieră n-am apucat, pentru că nu era lucrat. La Pod se mai întâmplă astfel de jocuri pentru că îi ajută pe viitorii actori să înveţe să fie vii pe scenă, să relaţioneze mai repede cu publicul. Conducătorul jocurilor eram eu. Şi îi puneam să meargă în mişcare browniană, iar apoi îi puneam în situaţie şi făceau o anumită scenă. A durat cam jumătate de oră.
A doua şi a treia variantă au fost cele serioase şi cele care m-au ajutat să înţeleg mai mult din ceea ce ar trebui să fie Hamlet şi cum ar trebui el jucat.
Faptul că am lucrat de două ori în piesa Hamlet fără să fiu Hamlet mi-a dat timp să observ şi să fac judecăţi şi să înţeleg rolul mai bine. Pentru că îi vedeam pe Hamleţi cum se chinuie, atunci când a trebuit să fiu eu Hamlet cred că mi-a fost mai uşor. Eu nu cred că am jucat jocul căutatului de personaj cinstit. Eu deja îmi făcusem o idee din tot ceea ce am văzut, nu a trebuit decât să învăţ textul şi să joc.
La repetiţii toate mişcările mi-au venit natural, de parcă le mai făcusem înainte, domnul Naum m-a ajutat cu câteva intenţii pe care nu le observasem la Cristi, dar în rest totul a curs. Şi de un an de când se joacă piesa am avut timp să mă adâncesc în conotaţii şi în înţelesuri ascunse. Am făcut descoperiri în spectacole şi mai puţin la repetiţii, mă gândesc că poate nu e bine, dar la Pod, e bine şi aşa.
De exemplu cine e Hamlet? Super dotat este, ştie că este. Rang are. Ce vrea? Nu vrea nici compromis, nici acţiune, este prins la mijloc între a face sau a nu face, între a fi sau a nu fi. De aceea monologul lui reprezintă de fapt dilema intelectualului din toate timpurile. Hamlet nu este o brută lipsită de simţire care nu se gândeşte înainte de a acţiona. Hamlet judecă şi astfel nu ajunge la nici un răspuns, dar vede ambele variante. Extrapolând este vorba de democraţie. Ţi se arată semaforul, ţi se spune pe ce culoare poţi trece strada, ţi se spune că dacă treci pe roşu poţi muri, este alegerea ta dacă vrei să mori sau vrei să traieşti.


4. Timpanul.


De această dată monologul „a fi sau a nu fi” este făcut cu un timpan luat de la Conservator. Instrumentul capătă importanţa unui personaj şi de fapt devine un fel de judecată a lui Hamlet în toate acţiunile lui. El este lac pentru pietrele aruncate de Hamlet pentru a-l ignora pe rege la început, este clopot pentru a-l anunţa pe Hamlet faptul că tatăl său e mort de 2 luni în monologul cu „carnea asta mult, mult prea vârtoasă, de s-ar înmuia, topi să fie rouă”, este tun pentru a anunţa faptul că „regele nu doarme, bea, petrece, se-avântă-n danţ nebun”, este şi sfetnic pentru Hamlet în timpul monologului a fi sau a nu fi. De fapt „şi astfel mişei pe toţi ne face timpanul”, nu gândirea.
„Nimic nu poate concura dialogul fiinţei umane cu sine însuşăţi din celebrul monolog-matrice a fi sau a nu fi... postura lui Hamlet în acest monolog este la fel de simplă pe cât de absolută este dilema pe care o invocă. El este singur, cuprins de marele frig al singurătăţii gândirii şi biciuit de viscolul nemilos al dubiului suprem: mai vrednic e oare să rabzi în cuget sau fierul săl ridici asupra mării de griji şi să le curmi?”
În fiecare din noi simplitatea monologului răsună altfel, dar cu acelaş ecou, de o inspăimântătoare claritate. Credem ce vrem despre intenţiile personajului, îl putem auzi (sau rosti) pe o scenă goală într-o pată de lumină sau sufocaţi de un decor inutil, pitem inventa acţiuni adiacente monologului, orice am face, natura sa este pură şi răvăşitoare.
Neliniştea lui Hamlet şi-a găsit momentul de graţie. Ajuns la rădăcina problemei îţi permite să o contemple cu o detaşare aristocratică.
„şi astfel mişei pe toţi ne face gândul, iar al hotărârii proaspăt chip se ofileşte în umbra cugetării, iar marile, înaltele avânturi devin orice, doar faptă nu!”
Sinele neliniştit al prinţului devine ucigaş şi devastator, acţioneză şi exultă sălbatic. Timpul autointerogaţiilor a trecut. Tragedia îşi intră în drepturi.

5. Noapte bună, mamă!


Cineva l-a întrebat odată pe domnul Gheorghe Visu ce părere are despre piesa Hamlet, iar acesta a răspuns că „toată piesa însemnă scena Hamlet-Regină, dacă această scenă este bine făcută şi bine construită atunci toată piesa se joacă singură. Sunt perfect de acord cu părerea acestui mare actor. De ce? Pentru că în această scenă apar probleme despre care nu se ştia la aceea vreme. Putem fi siguri că Shakespeare a auzit de Sofocle cu al lui „Oedip rege”, piesă în care eroul principal are o relaţie cu propia sa mamă. Şi sigur Shakespeare şi-a explicat mitul lui Oedip într-un fel asemănător cu Freud. Hamlet nu vrea să folosească pumnul împotriva mamei sale, ar fi inuman şi ar fi asemeni lui Nero, cel care şi-a ucis mama pentru că a complotat împotriva lui, nu!, Hamlet nu este unul din acei oameni, el este un om al Renaşterii care, folosind, vorbele va încerca să-şi convingă mama de lucrurile pe care el le ştie. Va folosi cuvinte, va folosi măscări, va folosi orice mijloc, în afara violenţei fizice, pentru a o face să priceapă că ucigaşul tatălui lui este cel cu care Regina îşi împarte patul. „Hamlet e numai nebunia...” „Nebunia? Mamă, nu sunt nebun, la încercări mă pune şi-ţi repeta-voi tot ce-mi ceri, nu-ţi mai unge sufletul cu acest ir dulce cum că sminteala mea vorbea, nu fapta ta”. Se ştie vizată şi e cuprinsă de remuşcare, apoi de panică, şi plânsul criminalului dat în vileag se naşte în străfundurile conştiinţei ei păcătoase:
„În suflet îmi văd atâtea pete, ce niciodată nu se vor mai şterge!...”

6. „Acum se frânge o inimă aleasă...”

Finalul. Horaţio este mesagerul trecutului. A asistat la toate scenele, a scris tot ce a văzut şi nu îi rămâne altceva de făcut decât să dea mai departe istoria, s-o arate lumii întregi. „Oh, mândră Moarte, cum de-ai înjunghiat atâţia prinţi”.
Iar sub pături se vor auzi în viitor glasurile oamenilor care au suferit, glasuri auzite de toţi cei prezenţi, ca să ştie, şi să se ferească, şi să ducă cu ei cele întâmplate.

Concluzie

Grotowski spune: „Iubesc textele ce aparţin unor mari tradiţii...voci ale strămoşilor mei...” Cred că pentru a deveni actor este nevoie de „întâlnire” sau de „întâlniri”. Întâlniri cu profesori, cu regizori, cu alţi actori, cu oameni de teatru. Fără această întâlnire între vechi şi nou nu există artă. Nu cu mine începe lumea şi trebuie să fiu conştient de asta. Într-un interviu, domnul Radu Beligan spunea că tinerii nu mai „stau la arlechin”, adică nu mai fură meserie, „pe vremea mea, continua dumnealui, ne buluceam cu toţii la arlechin, zona aceea foarte aproape de scena de unde nu te vede nimeni, dar tu poţi vedea ce se joacă foarte bine”. Este nevoie „să furi meserie” de la bătrâni şi e nevoie să cumperi tot şi să nu vinzi nimic.
Iar „devenirea” nu se poate înfăptui decât cu texte mari. Cu texte cum este „Romeo şi Julieta” sau „Năpasta” sau „Zoostory” etc. texte care te solicită şi care te pun în faţa unor lucruri măreţe fără de care nu eşti om, nu mai vorbesc de actor. Odată, după ce am jucat Hamlet, domnul Dragoş Bucur ne-a spus că orice ne pune să facem domnul Naum, dacă reuşim să-l îndeplinim, în teatru ne va fi foarte uşor de dus la capăt. E un fel de antrenament la bară pentru balerini, de sală pentru boxeri.
Întâlnirile mele s-au „întâmplat” încă de când eram prea mic pentru a le înţelege. L-am întâlnit pe domnul Naum care m-a aşezat primul pe scenă şi care mi-a insuflat dorinţa de a exista ca actor nu numai pe scenă. Pentru că spune dumnealui, „şi pe stradă, şi acasă, şi pe peste tot, trebuie să fii în contact cu lumea pe care mai târziu o vei reprezenta pe scenă.” Apoi au urmat podarii Gheorghe Visu, Pohariu, Gianina Corondan, Dana Cavaleru, Dragoş Bucur, Richard Bornowski, Ana-Ioana Macaria, Adrian Titieni, Viorica Petrovici, Mihaela Sârbu, Radu Dragomir şi mulţi alţii, persoane de la cred că am prins ceva, ceva. Întâlnirea cu şcoala a însemnat întâlnirea cu profesorii Adrian Pintea (Dumnezeu să-l odihnească!), Florin Grigoraş, Florin Zamfirescu, Mihai Constantin. Adrian Pintea cel care a făcut cu noi, studenţii lui, primul spectacol cu „Jesus Christ Superstar” din România, ne-a lăsat nouă o adâncă melancolie în suflet şi un pic din poezia aceea care îi guverna viaţa făcând-o un pic mai suportabilă.
Toate aceste lucruri pot însemna că Podul, cel din care am venit, e un loc de plecare pentru mulţi oameni de valoare printre care sper să mă număr şi eu la un moment dat, sau cum o vrea Bunul Dumnezeu.