Şi-a dedicat întreaga viaţă teatrului. Absolvent al Institutului de Artă Teatrală şi Cinematografie, secţia regie, Cătălin Naum nu a căutat gloria pe scene celebre, ci a zămislit tăcut tineri actori în mansarda Casei de Cultură a Studenţilor Bucureşti. Acolo l-am găsit şi acum, înconjurat ca întotdeauna de elevii săi.
Mădălina Ignat: Cum a început totul, domnule Naum? Când aţi avut primul contact cu „Podul”?
Cătălin Naum: Cred că ce se întâmplă în „Pod” de foarte mulţi ani a început din 1 aprilie 1964 când am ajuns la domnul Petrică Gheorghiu, pentru a mă pregăti pentru actorie. Petrică Gheorghiu era un mare actor al teatrului „Bulandra” şi un făcător de actori, un dascăl ce se ocupa cu formarea tinerilor pentru actorie. De acolo am furat un stil, un fel de a modela, de a descoperi acele valenţe existente în fel de fel de fete şi băieţi , valenţe care puteau să ajungă la a forma actriţe, actori.
M.I. : Aşadar aţi intrat la actorie?
C. Naum: N-am intrat la actorie în ’64, dar printr-un hazard al existenţei mele am ajuns să dau la regie. Am intrat acolo, fără a mă despărţi însă de domnul Gheorghiu până în anul IV. O vreme am fost la Iaşi, apoi m-am întors în Bucureşti. „Podul” exista din ’67. Am găsit aici un teren liber, şi din ’70 toamna sunt în acelaşi loc.
M.I.: Ce a reprezentat „Podul” în perioada comunistă? A fost atunci aproape de a fi desfiinţat...
C. Naum : Au fost atunci nişte evenimente... „Podul” fusese realizat de un grup de studenţi de la I.A.T.C. (Institutul de Artă Teatrală şi Cinematografică-n.n.), dirijat de Magda Bordeianu, cu un an înaintea mea la regie. Ea în III, eu în II. Primul şoc cu sistemul a fost o întâmplare cu nişte hârtii. Eliberându-se aceste camere, s-a dat peste nişte arhive, nişte documente, de nu ştiu ce fel, care ar fi dus la un conflict. Au fost toate duse în curte şi li s-a dat foc.
Erau pe atunci şi două festivaluri internaţionale, unul la Zagreb şi unul la Nancy. Sub egida „Podului” au fost făcute două spectacole de către Andrei Şerban. Cu ele au plecat la festival la Nancy, unde au luat şi marele premiu. Dincolo de Cortina de Fier, pe străzi, se petreceau însă spectacole foarte libertine, în care s-a implicat şi o fată de la „Pod”. Sigur că ei erau urmăriţi, era un sectorist, doi, trei, poate chiar printre ei. Unii dintre actori au rămas chiar la Nancy, ceea ce pentru sistem reprezenta un puternic semnal de alarmă.
Şi a mai fost şi un băiat care s-a sinucis, Ioan Muntean îl chema. Se pare că între el şi Magda Bordeianu fusese o poveste, el s-a sinucis din supărare... În timp toate astea s-au adunat la dosar.
M.I.: Ioan Muntean se număra printre actori?
C. Naum: Pe atunci intrarea la „Pod” se făcea direct din stradă. Şi mi-am spus într-o zi, trecând pe aici, „ia să intru eu...”. Când am deschis uşa, mi s-a făcut frig. Sus, era pictura unei persoane ce te privea fix. Tâmpit să fi fost să nu-ţi dai seama că e Iisus! Pe atunci fiecare cameră era pictată, era un adevărat sistem. Şi picturile erau ale lui Muntean.
M.I.: Azi picturile au dispărut însă. Ce s-a întâmplat cu ele?
C. Naum: Au fost răzuite. Profesorul lui Muntean, Corneliu Baba, care era cel mai mare pictor român în viaţă, a avut atunci o ripostă dură. El a vrut să-i dea în judecată. Spunea că n-are dosar pătat şi că îi dă la Haga. Până la urmă au vorbit cu el şi nu s-a mai întâmplat.
M.I.: A mai fost şi povestea cu acel spectacol cu tentă anticomunistă...
C. Naum: Da, primul spectacol, „Ritmuri”, la care a lucrat domnul Herţea (Iosif Herţea-n.n.), a fost un mare succes. S-a mai făcut însă apoi un alt spectacol, în care ei au jucat spectaculos, dar s-a întâmplat ceva cu o cioară. S-a spus că ar fi fost o aluzie la Ceauşescu. Cineva ceva a zis şi atunci au interzis spectacolul.
M.I.: Ce s-a întâmplat atunci cu actorii, cu acel grup condus de Magda Bordeianu?
C. Naum: Ei au fost daţi afară din „Pod”. Toţi au ajuns însă actori şi regizori mari. Au fost scoşi din clădire, dar în locul lor a venit un grup extraordinar de studenţi. În majoritate, amatori. Aici şi-au găsit un loc unde chiar puneau suflet. Petreceau foarte mult timp din existenţa lor aici. Altceva n-aveau. Au fost atunci şi nişte probleme, căci neglijau şcoala, lipseau de la ore pentru a veni la „Pod”. În urma acelui şoc cu Securitatea a venit aşadar un grup extraordinar, ce a polarizat „Podul”: Mircea Diaconu, Gelu Colceag, Florin Zamfirescu, Dan Micu... Când a venit revoluţia noi am rămas în „Pod”, iar după revoluţie, am fost singurul teatru care mai juca. La 15 ianuarie ’90 am făcut un spectacol după Eminescu şi am avut stagiune permanentă timp de o săptămână la Naţional.
M.I.: Cum aţi ajuns să preluaţi activitatea „Podului”?
C. Naum: Eram repartizat la Iaşi, nu ştiam ce vreau, dar am zis că nu mă mai întorc în Iaşi pentru nimic în lume. Ba mint. Aveam un gând. Voiam să lucrez cu tineri. Unul din proiecte era „Romeo şi Julieta”, iar celălalt „Intrusul”, dupa romanul lui Marin Preda, care era cartea mea de căpătâi. Şi încă mai e. Tot treceam pe lângă „Pod” şi într-o zi am intrat, m-am dus la secretară şi i-am spus că vreau să vorbesc cu domnul director. „Să vină mâine la 10” – a fost răspunsul pe care directorul mi l-a transmis. N-aveam în cap să mai vin. Şi totuşi a doua zi am venit. Prima întrebare pe care mi-a pus-o directorul a fost „Ce relaţii ai?”. M-am blocat. N-aveam, dar mi-am pus în cap că eu la Iaşi nu mă mai duc. „Vino şi mâine”, mi-a zis. A doua zi la fel, şi din mâine în mâine, mi-a spus într-o zi „Vii şi lucrezi, dar nu singur, ci cu încă un coleg şi o secretară literară”. Toţi trei eram repartizaţi, dar ne-am adunat aici: eu, Octavian Greavu şi Medeea Ionescu.
M.I.: Ce aţi găsit atunci în „Pod”?
C. Naum: Ce nu se poate explica. Toate camerele erau văruite, firele atârnau pe afară, uşile – nu înţelegeam de ce – n-aveau clanţe. Şi inexplicabil, în mijlocul podului, era un maldăr imens de moloz. Tot cărat în pod. Când faci curat, nu arunci afară, cari în pod? Fiecare cameră era goală şi nu se întâmpla niciodată nimic. Atâta doar că în fiecare luni dimineaţa eram chemaţi la raport şi trebuia să fim prezenţi când se citea „Scânteia”. Şi m-am întrebat : „Da’ noi nu facem nimic?”. Atunci mi-am luat inima în dinţi şi am făcut curăţenie. Am spălat tot.
M.I.: Şi lipsa clanţelor?
C. Naum: Eram de o inocenţă... Şi am întrebat şi eu, căci nu înţelegeam de ce n-au uşile clanţe. Mai târziu aveam să aflu că lipsa clanţelor se datora fricii ca tinerii să nu se încuie şi să facă amor. Apoi, fiecare clanţă avea să aibă cheie, dar am descoperit că se putea descuia cu orice cheie, doar din afară, fără a te putea însă încuia vreodată pe dinăuntru.
M.I.: De ce o scenă en-rond?
C. Naum: Asta a fost ideea lor. Când ei au făcut spaţiul în ’67 a fost eveniment teatral naţional. A fost pentru prima dată când se juca în România en-rond. După ani avea să aplice şi domnul Ciulei (Liviu Ciulei.n.n.) aceeaşi metodă.
M.I.: Care e repertoriul „Podului”? Ce fel de piese se joacă aici?
C. Naum: La repertoriu n-am impus ceva. Ce am vrut foarte tare să fac a fost „Intrusul” şi „Romeo şi Julieta”. M-am dus chiar la domnul Preda (Marin Preda-n.n.). M-a primit dimineaţa la 10. Aveam 30 de ani şi eram inconştient. N-aveam scenariu, poate din lene, sau poate din intuiţie. „Aveţi bani?” – a fost primul lucru care m-a întrebat. Mi-a spus că nu admite nici o virgulă schimbată şi cum el voia bani, n-am mai vorbit despre scenariu şi spectacolul nu l-am mai făcut. Pentru „Romeo şi Julieta” nu găsisem fata şi băiatul potriviţi. Şi după am fost la film, nu în premieră, ci pe sub uşă. Era acolo toată lumea bună a Bucureştiului. Când i-am văzut pe actorii de acolo mi-am spus: „cum să mai fac eu piesă acum?”.
M.I.: Aţi pus totuşi piesa în scenă după câţiva ani.
C. Naum: După foarte mulţi ani. Se uitase până şi celebra melodie din film atunci. Am făcut piesa cu Ilinca Goia în rolul Julietei. Toţi de aici o iubeau. Era foarte, foarte frumoasă.
M.I.: Sunteţi mentorul actorilor de la „Pod” şi regizorul spectacolelor de aproape 40 de ani. Au fost momente în care v-aţi fi dorit să renunţaţi la această activitate?
C. Naum: Nu sunt regizor. Şi de când am primit teatrul, la 1 aprilie 1969 („de ziua dânsului”, îmi şopteşte un actor-n.n.) nu mi-am dorit niciodată să renunţ.
M.I.: Teatrul „Podul” este iniţiator al „Festivalului de Teatru Studenţesc Eugene Ionesco - teatru al absurdului”. Anul trecut nu a mai avut însă loc. Ce s-a întâmplat cu acest festival?
C. Naum: Anul trecut festivalul a coincis cu aniversarea a 70 de ani a Casei de Cultură Studenţească şi a 40 de ani a „Podului”. N-au mai vrut să-l mai facă, iar eu nu am obligat pe nimeni. Am fost un om tenace, dar nu bătăios. Cred că asta e important – că nu m-am dat deoparte deşi am avut şi eu momentele mele de cenzură.
M.I.: Are teatrul finanţare? De unde provin fondurile?
C. Naum: N-are nici un fel de finanţare. Înainte, să fii actor aici îţi oferea anumite facilităţi – masă, tichete de tramvai... Azi primim bani mult mai greu.
M.I.: Aţi fost dascălul a sute de tineri. Unii dintre ei au devenit chiar actori recunoscuţi. Există un nume care v-a rămas în suflet mai mult decât celelalte?
C. Naum: O, sunt foarte mulţi. Sunt mulţi însă şi cei care n-au intrat la actorie. Pe atunci erau numai patru locuri şi mai era doar şcoala de teatru din Târgu Mureş, în maghiară, unde apoi Ceauşescu a făcut şi secţie română, cu dascăli de aici, care au părăsit Bucureştiul. Mă văd cu Visu şi Bleonţ (Gheorghe Visu şi Claudiu Bleonţ-n.n.) şi e ca şi cum ne-am fi despărţit alaltăieri. Dacă n-a fost „om de Pod” e greu să-l ţii minte. Dar mai sunt şi aceia care intră pe uşă şi e ca şi cum ar fi plecat aseară şi acum s-ar fi întors.
M.I.: Cum poate un tânăr să devină actor la Pod? Există un proces de selecţie?
C. Naum: Nu, eu mereu am spus că vine cine vrea, stă cine poate.
M.I.: Câţi actori numără în prezent teatrul „Podul”?
C. Naum: În fiecare toamnă vin câte 80 - 90 de copii care vor teatru. Până în primăvară, cam pe timpul ăsta, rămân 5. Eu nu dau afară pe nimeni, doar că... nu îi distribui. Înainte aveam foarte mulţi copii de la ţară, din mediul sătesc. N-am avut copii de secretari generali fiindcă ei n-aveau nevoie, şi nici prea mulţi studenţi la Medicină.
M.I.: S-a schimbat „Podul” în 40 de ani?
C. Naum: Nu, „Podul” nu s-a schimbat. Doar actorii. Şi pereţii – s-au mai urâţit. Şi eu. Am mai îmbătrânit...
